„Am văzut-o frumoasă. Mereu.Dar ea nu s-a văzut niciodată așa.”

Nu și-a oferit timp.

Nu s-a privit cu blândețe.

N-a rostit în fața oglinzii: „Sunt frumoasă. Sunt destulă.”Și poate că nici mama ei n-a făcut-o.

Poate nici bunica nu i-a spus că e frumoasă.

Poate că femeile dinaintea ei au învățat că valoarea stă în a fi utile, cuminți, de ajutor.

Nu în a fi, pur și simplu, iubite așa cum sunt.Mama nu s-a văzut frumoasă pentru că poate nici ea nu a fost văzută așa.

Și nu e vorba despre o vină.

E vorba despre un lanț tăcut, transmis cu cele mai bune intenții.

Despre generații de femei care au dăruit tot — dar s-au uitat pe ele.Și știu că asta m-a atins.

Pentru că, deși azi mă îngrijesc, port rochii care-mi plac și zâmbesc în poze,

există încă în mine o voce veche care șoptește:

„Nu e suficient. Poți mai bine. Mai slabă. Mai liniștită. Mai perfectă.”

Dar azi, în fața fiicei mele, încerc să fac ceva nou.

🌿 Încerc să port rochia aceea fără să-mi cer scuze.

🌿 Să nu mă critic cu voce tare.

🌿 Să-mi ofer 10 minute de respiro, fără vină.

🌿 Să spun: „Și eu contez.”

Nu e ușor.

Dar e începutul.

Un început de dragul meu, al fiicei mele, al femeilor care vin după noi.Pentru că copiii învață nu doar din iubirea pe care o primesc, ci și din cea pe care o văd.

Iar dacă noi nu ne oferim iubirea asta nouă, cine o va învăța pe fiica mea cum să o caute?

Dacă ai simțit și tu acest lanț tăcut, te îmbrățișez.

Poate nu ești singura care simte.

Poate azi începi și tu.