De ce părinții de azi nu au nevoie de critici, ci de sprijin - Psiholog Ruxandra Neacsu- The Mind Trainer

Părinții au fost criticați dintotdeauna. Dar parcă niciodată atât de mult ca acum.
În aeroport, în supermarket, pe rețelele sociale – de fiecare dată când un copil plânge sau face o criză, cineva ridică din sprâncene, comentează sau chiar ridiculizează părintele.

Ceea ce uităm este că aceste reacții nu arată altceva decât lipsa noastră de înțelegere față de etapele de dezvoltare ale copilului.

Creierul celor mici nu este încă pregătit pentru autocontrol: cortexul prefrontal, responsabil de reglarea emoțiilor și planificarea comportamentului, se maturizează abia în jurul vârstei de 20–25 de ani.

Cu alte cuvinte, copilul nu „face mofturi” pentru a-și enerva părinții, ci pentru că nu are încă resursele neurologice să gestioneze frustrarea.

Și totuși, părintele este cel care primește eticheta: „slab”, „indulgent”, „incapabil”. Critica vine din toate părțile – uneori chiar și de la specialiști – și apasă exact pe rana cea mai adâncă a multor părinți: „Nu sunt suficient.”

Părinții de azi sunt, de multe ori, copiii nevindecati de ieri

Jonice Webb, în cărțile Running on Empty (2013) și Running on Empty No More (2017), descrie realitatea dureroasă a copilului neglijat emoțional: copilul care a crescut fără validare, fără un răspuns consecvent la nevoile sale. Acești copii, deveniți adulți, ajung adesea părinți. Și duc cu ei nesiguranța, frica de a greși, convingerea că valoarea lor depinde de aprobarea celorlalți.

Mulți dintre părinții de astăzi sunt, de fapt, acei copii invizibili despre care scrie și Gáspár György în Copilul invizibil.

Ei nu își judecă doar copiii – ci și pe ei înșiși. Se critică necontenit, se compară, își caută validarea în exterior.

Dar tocmai această conștientizare îi face să lupte să facă lucrurile diferit.

Problema discursului public despre parenting

În România, asistăm adesea la un val de critici adresate părinților: în articole, pe rețele sociale, chiar și în conferințe. Sunt specialiști care accentuează greșelile și ridiculizează părinții, fără să vadă realitatea:
👉 mulți dintre acești părinți poartă încă propriile răni nevindecate;
👉 se străduiesc să crească altfel copiii, în timp ce învață să se vindece și ei;
👉 caută informație, citesc, participă la cursuri, întreabă specialiști.Critica și blamarea nu îi ajută. Dimpotrivă, îi reactivează și mai mult: „Oricât aș face, tot nu sunt suficient.”

Ce înseamnă un parteneriat real cu părinții

Ca psiholog și consilier parental, cred cu tărie că:

Părintele este cel mai bun specialist în copilul lui. Nimeni nu îl cunoaște mai bine.
Rolul nostru, al specialiștilor, nu este să judecăm, ci să fim parteneri.
Psihoeducația este despre sprijin și ghidaj, nu despre etichete.
Fiecare familie are resursele ei. Fiecare părinte are propria poveste.

Adevărata schimbare în parenting nu vine din frică și rușine, ci din empatie, cunoaștere și sprijin.

Concluzie

Mulți dintre părinții de azi sunt încă acei copii neglijați emoțional. Se vindecă în timp ce își cresc copiii. Și asta nu este o slăbiciune, ci o forță extraordinară.Părintele care caută răspunsuri, care întreabă, care se confruntă cu propriile limite – acela este un părinte curajos.
Iar pentru copilul lui, este cel mai bun specialist.Punct.

📚 Resurse recomandate:

Jonice Webb – Running on Empty (2013)
Jonice Webb – Running on Empty No More (2017)
Gáspár György – Copilul invizibil (2016)
McRae, K. et al. (2012). The development of emotion regulation: An fMRI study of cognitive reappraisal in children, adolescents, and young adults. Social Cognitive and Affective Neuroscience